Anirock

Acum cateva zile mi-am adus aminte de Luceafarul poeziei romanesti Mihai Eminescu.Nu stiu cum si de ce dar mi-au curs lacrimile cand am reauzit piesa cantata de Doina si Ion Aldea Teodovici numita simplu: Eminescu.

Mi-au curs lacrimile de bucurie dar in acelasi timp tristete cand am ascultat textul acestei capodopere muzicale.Doamne! Citeam poeziile pe nerasuflate,citeam la lumina veiozei;sa nu ma vada mama.Nu-mi vine sa cred ca dupa atatia ani inca citesc cu o placere nebuna poeziile ce mi-au inseninat copilaria.

Eminescu…zeul meu,scumpul meu!Ma ajuti de fiecare data sa gasesc in mine puterea de a merge mai depaete si de a ma cufunda mai adanc in dorul de absolut.Ma intreb adesea:Unde este zeul meu?De unde oare imi vegheaza somnul?Ma intreb degeaba…floarea albastra a literaturii romane nu imi poate raspunde.

Astazi am facut un gest pe care nu credeam ca il voi face vreodata:am citit capodopera: “Luceafarul” cu lacrimi in ochii.Mi se pare ireal sentimentul pe care il am cand ii rostec numele.Parca ii simt bataile inimii si il aud spunandu-mi semin: continuua Corina,scrie cu bucurie.

Mi l-a luat Demiurgul pe Hiperyon da mi-a trimis-o pe fata de imparat(Vanda Florea) sa ma invete sa fiu una cu poezia.Astazi am inteles ca Mihai Eminescu e nemuritor si ca traieste in noi poetii de acum.

Doamne multumesc ca mi-ai daruit harul poeziei!Pentru mine Mihai Eminovici(numele real al poetului) e insasi poezia.

Luceafarul poeziei romanesti n-a murit,e aici langa noi si ne alina sufletul.